Cea mai bună reclamă o fac prietenii.
Cred că toți pasionații de gastronomie din București au auzit, cel puțin o dată, vorbindu-se de faimosul restaurant The Artist. Nu numai că suntem pasionați de gastronomie, dar ne învârtim și în niște cercuri de oameni care sunt cunoscători ai mâncării și tot ce înseamnă ea.La fel ca mulți dintre voi, și noi auziserăm că restaurantul The Artist este un restaurant extraordinar.
Mulți mergeau într-atât de departe încât să îl numească „primul restaurant din România care va primi o stea Michelin”. Despre restaurantele cu stele Michelin puteți citi mai multe în articolul pe care l-am scris acum ceva vreme dând click aici.
Când auziserăm noi despre The Artist a fost puțin cam târziu. Se întâmpla chiar după tragedia din clubul Colectiv și, drept consecință, multe localuri au fost nevoite să se închidă temporar și să se relocheze, căci locul în care activau se afla într-o clădire cu risc ridicat de prăbușire în cazul unui cutremur sau, pur și simplu nu aveau suficiente ieșiri de urgență încât să respecte normele ISU. Din păcate, nu chiar toate business-urile au ținut cont de aceste recomandări ISU, așa că în continuare activează fără vreo mustrare de conștiință în aceleași locuri periculoase pentru clienți. Dar să revenim la The Artist.
După ce se închise din locația în care se aflase inițial, am așteptat cu sufletul la gură redeschiderea restaurantului. Între timp mai vizitaserăm câteva restaurante cu stele Michelin din alte țări și eram extrem de curioși să facem cunoștință și cu vedeta noastră locală. Am avut ceva de așteptat, căci restaurantul a stat închis o perioadă bună de timp.
Când, într-un final, am aflat că se redeschide, am făcut imediat rezervare. În ziua cu pricina, ne-am îmbrăcat frumos, așa cum un astfel de loc cu ștaif o cere, și ne-am dus cu un Uber pe Calea Victoriei, căci acolo se mutase restaurantul. Nu știu cum arăta vechea locație, însă noua locație este fabuloasă: o casă veche, recondiționată.
Prima impresie.
Din momentul în care am intrat, m-am simțit perfect, parcă eram transpusă în timp.Am fost întâmpinați, ni s-au luat paltoanele și au fost duse la garderobă. Am uitat să menționez că vizita noastră a avut loc în luna ianuarie, deci afară era frig și ningea. După această scurtă întâmpinare destul de rece, am fost conduși la masă. Întâmpinarea a fost primul punct pe care l-am remarcat ca fiind extrem de diferit față de restaurantele cu ștaif din afara României. În acele restaurante, cei care te întâmpină o fac cu atât de multă căldură și cu atât de multă bucurie, încât te simți binevenit de-adevăratelea.
Mesele sunt din sticlă albă, opacă. Foarte moderne și sunt în contrast cu arhitectura locului.
Un chelner a venit la noi la masă destul de repede după ce ne-am așezat. Ne-a adus meniurile și ne-a lăsat să le studiem. Curioși din fire, am ales „meniul de degustare”, adică „degustarea la lingură” sau „spoon tasting”, așa cum scrie în meniu. Adică am ales să gustăm câte puțin din fiecare fel de mâncare, atât la antreu cât și la felul principal și desert.
Muzica era dată cam tare. Era destul de greu să ne înțelegem unul cu celălalt, deși stăteam față în față. Inevitabil, trebuia să vorbim tare, altfel nu ne-am fi auzit. Dar prin acest vorbit tare, am renunțat la orice atmosferă intimă, căci mesele sunt destul de apropiate unele față de celălalte, așa că, din păcate, eram părtași și la conversațiile celorlalți oameni din sală, la fel cum erau și ei părtași la conversația noastră. Acesta ar fi un al doilea punct pe care l-am remarcat, comparând cu restaurantele din afară. În restaurantele cu pretenții din afara României, este o atmosferă intimă, lumea vorbește civilizat, încet. Toți clienții se bucură de experiența culinară și nu sunt deranjați nici de muzică și nici de vecinii de la masa de lângă. (Deși am avut o experiență neplăcută în acest sens și într-un restaurant cu două stele Michelin, însă aceasta n-a fost vina restaurantului - dar vă povestesc cu altă ocazie de acel restaurant). Muzica este o completare a întregii experiențe, sub nici o formă nu trebuie să fie într-atât de tare încât să nu ne mai auzim.
Ce am mâncat?
După cum vă spuneam, ne hotărâsem să luăm meniul de degustare. Prezentarea a fost la înălțime. Totul a fost spectaculos și bine gândit. Iar primul fel de mâncare pe care ni l-au adus a fost de-a dreptul impresionant, căci aveam o mare de gheață carbonică care plutea pe masă. Am făcut câteva poze, însă datorită luminii difuze din încăpere, pozele nu redau măreția prezentării. Cred că ar fi ajutat și un contrast între masa albă, platoul de servire alb și fumul alb. Totuși, am să le atașez.Nu am să spun că al nostru chelner n-a explicat. A explicat, doar că în timp ce vorbea, se uita în altă direcție și de abia deschidea gura, cred că nici dacă n-ar fi fost acea muzică dată mult prea tare nu l-am fi auzit. După ce l-am rugat de câteva ori să repete și vorbea în aceeași manieră, am renunțat și am preferat să ne bucurăm de mâncare. Mâncarea a fost bună.
Acestea au fost lingurile de degustare. Din nou, prezentarea mi s-a părut excepțională. Erau poziționate în așa fel încât să le mâncăm într-o anumită ordine, ordinea sugerată de chef Paul Oppenkamp, pentru a avea parte de experiența senzorială optimă.
Cred că pentru curioși și nehotărâți, alegerea lingurilor de degustare este ideală. Însă, după cum se vede și în poză, porțiile fiind atât de mici, nu îți rămâne întipărit gustul respectivei mâncări.
A urmat desertul, care a fost servit chiar de chef Paul Oppenkamp. Chef-ul a fost cea mai simpatică persoană din echipa The Artist. N-am mai repetat cele spuse mai sus, însă la fiecare fel de mâncare servit, chelnerii aveau o atitudine constantă: de oameni care nu-și doreau să fie acolo, care nu simțeau vreo bucurie sau vreo plăcere în a servi oamenii la masă și, în general, de un mare sictir. Aceasta era atitudinea lor cu toți clienții, chiar i-am observat cu atenție.
La desert mi-a plăcut cel mai mult sorbetul de castravete cu busuioc și cu mentă, mi s-a părut ceva inedit și binevenit după o masă copioasă. Din nou, prezentarea a fost foarte frumoasă. Atașez și o poză, deși vă garantez că arată mult mai bine în realitate.
Ne-am săturat?
O să vă zic sincer că... nu prea. Toată „șmecheria” la restaurantele de fine dining este că porțiile sunt mici și variate. Dar, cu toate că porțiile sunt mici și variate, pentru că sunt foarte multe, iar fiecare fel de mâncare este adus la un anumit interval de timp, și între feluri primești fel și fel de gustări din partea casei, ajungi ca la sfârșitul mesei să nu te mai poți ridica de pe scaun.
În această formulă, cu lingurile pe care le vedeți și în poze, noi nu am plecat sătui de la restaurant.
Am plătit mult?
Sincer, mie prețurile mi s-au părut decente, mai ales pentru București. Doar pe mâncare, amândoi la un loc am plătit 296 Lei. Am băut și o sticlă de vin, însă prefer să mă rezum la costul mâncării.
Pentru experiența culinară, eu cred că este un preț corect.
Poate veți spune că putem mânca bine și la o pizzerie, cu o treime din acest preț. Aveți dreptate, însă trebuie să fim corecți. Ingredientele pe care chef Paul le pune în mâncare sunt ingrediente speciale și scumpe, cu multe din aceste ingrediente nu avem tangență chiar la orice restaurant care servește mâncare. Trebuie să îi dăm Cezarului ce e al Cezarului.
Poate veți spune că putem mânca bine și la o pizzerie, cu o treime din acest preț. Aveți dreptate, însă trebuie să fim corecți. Ingredientele pe care chef Paul le pune în mâncare sunt ingrediente speciale și scumpe, cu multe din aceste ingrediente nu avem tangență chiar la orice restaurant care servește mâncare. Trebuie să îi dăm Cezarului ce e al Cezarului.
Cu ce gânduri am plecat din restaurant.
Noi, la fel ca și ceilalți clienți, am avut o mare dezamăgire: servirea și atmosfera. Pentru că toți clienții vorbeau foarte tare ca să acopere muzica, am auzit părerile unanime ale celor din jurul nostru: servirea a fost execrabilă, n-aveau cei care ne serveau nicio legătură cu locul în care ne aflam și cu experiența care ni se vânduse.
Ba mai mult, muzica foarte tare ne făcea să ne simțim ca într-un bar.
Nici măcar la plecare nu au fost mai serviabili. Nu zâmbeau, arătau cu toții de parcă li se extirpase gena amabilității și, fiindcă trebuia să compenseze, gena sictirului pusese stăpânire pe organismele lor. Poate că pare prea plastic ceea ce spun, însă îmi pare rău că am plecat de la The Artist cu acest gust amar. Încă suntem departe de a putea oferi servicii decente, căci până la a oferi servicii calitative mai avem mult de visat.
Acest restaurant merită mai mult decât un simplu gust amar. Însă, deocamdată, aceasta este singura amintire pe care mi-o trezește numele acestui restaurant.
Chiar sper că managementul restaurantului va ține cont de feedback-ul primit de la clienți, e spre binele lor. Totuși, ca să închei într-o notă pozitivă, spun că mă voi reîntoarce la un moment dat în acel restaurant, plină de speranțe. Și sper ca atunci să fiu surprinsă plăcut, căci de abia aștept să scriu o postarea pozitivă despre The Artist.
Comentarii
Trimiteți un comentariu